O văd mereu pe femeia
îmbrăcată în negru.
Rareori am văzut-o purtând haine de altă culoare.
Azi, am întânit-o din nou
şi tot la ţărm de mare.
Singură, şi-n aceeaşi ţinută
cernită şi sobră.
Privea undeva, mai departe
şi mai înalt
decât cel mai îndepărtat punct
de pe Pământ,
pe care doar ochii ei îl vedeau
şi-l simţeau desigur aproape.
Stiam c-a trecut printr-o grea încercare,
şi mă-ntrebam, adeseori,
ce-o susţine, oare?
Si-acum, având şi eu nevoie
de-ncurajare
mi-am sprijinit privirea
de privirea ei, încercând să ghicesc
pe unde călătorea, la ce se gândea?
Poate la valul ce s-a spart,
mai de mult,
şi s-a spulberat
în miliarde de lacrimi fine
ce n-au mai putut fi
nici măcar plânse de nimeni?
Sau la catargul ce şi-a smuls, cândva,
şi ultima-i parâmă,
şi fără cârmă
s-a frânt,
dar nu pe mare, şi nu în vânt?
Poate, chiar, la acel ţărm, la care,
de mult,
n-a mai acostat nici măcar o fregată,
şi fără iubire, a alunecat
şi s-a scufundat în marea uitare?
Sau, doar la tânărul pescăruş
ce s-a avântat prea departe-n furtună,
dar fără mama sa
se teme să nu ramână.
Poate, numai la un nor ce-a plouat
de curând
şi după ce a inundat Pământul
cu o nouă speranţă
s-a evaporat în neant.
I-am privit îndelung trupul
ce părea rigid
şi-am înţeles, în sfârşit,
că femeia aceasta,
pe care, ani la rând,
a susţinut-o doar ideea de zid,
a purtat mereu în sufletul ei un dor
şi s-a înveşmântat în doliu,
după toate iubirile noastre,
adeseori neîmplinite,
şi veşnic deşarte. (Maria Moldoveanu)
Jurnal de bord 